Titlurile zilei

"Ce roșu era cerul": O dorohoiancă cu aproape un secol de viață le face cinste eroilor prin poveștile sale - FOTO

Amintirea soldaților căzuți în cel de Al Doilea Război Mondial este mai vie ca niciodată în memoria Mariei Serman din Dorohoi.

Ajunsă la venerabila vârstă de 91 de ani, femeia a avut un respect deosebit de mare pentru bărbații în uniformă, dar războiul a rupt destinele celor care au devenit eroii neamului. Unii au fost aduși de pe front și îngropați în Cimitirul din Dorohoi, alții au rămas pe vecie în pământ străin.

În ajunul sărbătorii Înălțării Domnului, Maria Serman merge și aprinde 36 de lumânări la mormintele eroilor, se roagă pentru sufletele lor și speră să ajungă la ceremonia care-i omagiază.

Maria Serman s-a născut în 1924, la Dorohoi, și a copilărit prin locurile unde își are astăzi casa, pe strada George Enescu. Bunicul ei a fost polonez, pe nume Slavinschi. După ce a făcut școala profesională în oraș, a mers la Iași, la Liceul industrial "Reuniunea femeilor române", și mai apoi la Atelierele central CFR din București unde a făcut practica trei ani și a ieșit profesoară de lucru manual, pe care a practicat-o la cele două licee dorohoiene. Mama ei a murit în 1943, iar tatăl 10 ani mai târziu, singurul sprijin rămânând sora ei, care astăzi nu mai este.

Când a început războiul Maria și familia ei erau cuprinse de groază

"Dimineața la 5 când a început războiul să ferească Dumnezeu, aici am fost în pericol spre Herța. La ora 11 dl. Antonescu a dat ordin să trecem Prutul și toată lumea din țară să stea în genunchi să se facă rugăciune în biserica pentru ca pe ai noștri să-i ajute Dumnezeu, profesoara mea nu s-a pus în genunchi că i se rup ciorapii și a făcut trei luni de zile închisoare.

Au venit primele camioane, nu știe nimic lumea din Dorohoi au trecut pe aici și lumea a dat cearșafuri, pânzeturi, mâncare, bani, țigări au aruncat în camioanele cu răniți care s-a dus la spital și camionul care a adus 36 de copii morți i-a dus la cimitir, eu știu dacă le-a făcut sicrie, au fost îngropați", a spus întristată Maria Serman.

Așa frumoși băieți, sărăcii...

Ea își mai amintește de un aviator care a căzut la Herța pe front și de Neculai Brănișteanu care a fost omorât pe front, iar soția l-a adus acasă și l-a înmormântat în cimitir. "Pe lângă aceștia 36 de morți, este tabelul cu eroi, dar ei nu știu, cinci sublocotenenți care au terminat atunci școala și au venit la Dorohoi. Era Mircea Botez, Rotărescu, Ciobanu, Isăceanu și încă unul nu-mi amintesc așa frumoși băieți, sărăcii cum au plecat pe front nu s-au mai întors. Știam de Mircea Botez că eram colegă cu sora lui, nu le știu numele să fie pomeniți", a amintit Maria Serman.

Teroarea războiului e încă vie în memoria ei, nopțile nedormite, durerea fără margini pricinuite de cei pierduți.

"La trei zile după începerea războiului vine la bunica mea agentul de legătură de pe front. Ai doi copii care să meargă până la capătul târgului?Am două nepoate. Să meargă una de o parte și una de o parte ca la noapte toate ușile și geamurile să fie deschise, lumea să stea afară că noi începem atacul contra Herței, ori reușim noi și împingem pe ruși, ori ne înving ei și intră rușii în Dorohoi.

La 12 de noapte când a început bombardamentul ce roșu era cerul, ce era, tot cartierul în picioare, țipete, nu putea să ne oprească, a fost infernul de pe pământ, așa mi se face rău când mă gândesc ce a fost aici", a povestit înlăcrimată bătrâna.

Familia a trăit și perioada refugiului, de unde a reușit să scape, a trăit bombardamentele americane din 1944.

"Au bombardat americanii de lungul Dunării și spitalul grecesc, era un cartier de vilișoare pe mal în 4 aprilie au venit bombardierele cu rachete luminoase, deasupra, bomba a dat-o fix în mijlocul casei, nu a greșit, toate casele au fost bombardate. Câmpina, Morenii Ploieștiul.

Noi am fost refugiați în comuna Petrari de la Târgoviște 40 de km. Pe la ora 12 treceau avioanele ca niște porumbei lucitori în două trei minute s-a auzit boom. Au bombardat la București în Gara de Nord, la Chitila erau trenurile cu refugiați din Moldova, tata a avut noroc că a luat cel mai vechi tren, primul cu care ajuns, le-a dat drumul și atât, restul i-au pisat, au bombardat și Teatrul Național", a mai spus Maria Serman.

A avut trei povești de dragoste cu ghinion

Deși a iubit trei tineri, nu a reușit să se căsătorească cu niciunul, soarta fiind potrivnică așa că a continuat să răzbată prin viață singură.

Primul băiat îndrăgit a fost un student la medicină în anul IV, un grec Sarides, când era așteptată de el la porțile școlii toate fetele o invidiau. Din păcate studiul la București a îndepărtat-o de acest tânăr care avea să moară de tuberculoză, când nici nu absolvise facultatea.

"Cum ne-am cunoscut a ars uzina din Iași și mătușa mea care stătea la gară m–a trimis să iau lumânări în Târgu Cucu și când m-am întors pe la biserica Bărboi, murise verișorul lui. Nu am să uit niciodată, a doua zi seara când am ieșit pe poarta școlii, m-a așteptat, toată lumea spunea ce pereche minunată!", s-a destăinuit Maria Serman.

Al doilea prieten, era ofițer la Câmpina, dar drumul spre întâlnirea cu iubirea vieții pe motocicletă i-a curmat viața, după ce a stat câteva zile în drum cu motocicleta stricată s-a îmbolnăvit de meningită și a murit rapid.

Cu al treilea băiat a prins clipele războiului, era chiar în drum spre el la Turnu Severin când au început bombardamentele. Crișu avea 22 de ani, făcuse liceul comercial, avea serviciu la bancă, când a fost încorporat și-a găsit sfârșitul la finalul lui 1944.

"L-au trimis pe front pentru că era la cavalerie. Dragă, am plecat pe front, roagă-te lui Dumnezeu ca să mă întorc sănătos acasă să ne putem căsători. Eu îi scriu două scrisori, nu primesc răspuns, tatăl lui se duce la începutul lunii ianuarie la primărie, pentru un vecin și găsește extrasul de moarte a băiatului. Tatăl lui a înnebunit și a paralizat și a mai trăit 7 ani. Dimineața de Crăciun trupele române au atacat Budapesta și acolo a fost un măcel grozav, acolo a murit", a spus cu regret femeia.

Astăzi războiul se citește din cărți, cei mai în vârstă care au trăit momentele de groază sunt recunoscători pentru momentele de pace și își amintesc cu regret de colegii, cunoștințele sau concetățenii care au căzut pe front.

Mihaela AMARINE